De ce se sting
luminile în discoteci?
Fiecare epocă a
însemnat o luptă împotriva a ceva. Renaşterea a luptat pentru restaurarea
omului, epoca modernă pentru instaurarea democraţiei ş. a. m. d. Dar cea mai
interesantă este lupta care se duce astăzi. Ultima luptă a omenirii, poate pare
ciudat, este lupta cu ruşinea.
Teoria
lui Freud despre complexe, pe
care acesta a lansat-o în secolul trecut, a umplut imediat minţile tuturor, de
multe ori fără ştirea şi fără voia lor. Nu ştiu în ce măsură a reuşit Freud să
ne vindece de aceste complexe, cert este că el a reuşit să creeze un complex
nou cu care a infectat secolul XX - complexul
Freud.
În ce constă acest
complex al lui Freud? El constă în căutarea şi găsirea obsedantă a unor pricini
eliberatoare, cum ar veni, a unor complexe. Freud n-a făcut decât să preia
nevinovata constatare a lui Budha: Viaţa
este suferinţă, pentru orice suferinţă există o cauză. Însă Freud merge mai
departe, el anexează şi cauzele acestei suferinţe.
Cauzele suferinţei lui
Freud sunt puţin neobişnuite, cu toate acestea ele au reuşit, în foarte scurt
timp, să devină nişte cauze comune. Una din ele este dorinţa băiatului de a se
culca cu propria mamă şi a fetei cu tatăl (?) - complexul lui Oedip, iar
cealaltă e ruşinea care provine din sentimentul de inferioritate pe care îl
avem din cauza unor nereuşite anterioare.
Obsesia reuşitei în
viaţă pare să fi găsit în vremea noastră o rezolvare atât de simplă:
perseverează, impune-te! Cum vrei să te respecte alţii, dacă tu însuţi nu te
respecţi? Învinge-ţi timiditatea, cauza tuturor nereuşitelor.
Psihologii moderni
oferă o mulţime de metode de a scăpa de timiditate, aceasta a devenit o
preocupare centrală a pedagogiei şcolare şi a familiilor tinere. Totul pentru a
cultiva personalitatea copilului, pentru a scăpa de frustrarea comunistă!
Însă
a ucide în tine sentimentul ruşinii încă nu înseamnă că tu însuţi nu vei mai
săvârşi fapte de ruşine. Penibilul rezultă tocmai din seninătatea cu care
cineva face lucruri jenante, convins că face ceva bun. Dimpotrivă, noi avem
nevoie de sentimentul ruşinii pentru a evita să ne facem de râs în faţa
celorlalţi. Ruşinea este chezăşia
demnităţii noastre.
Este
curios cum tânărul “sociabil”, care înainte de a se prezenta trebuie să spună o
glumă de care râde singur, a înlocuit idealul nobilului tăcut şi sobru. Aceşti
bufoni ai vremurilor noastre, tinerii descurcăreţi, care vând ţigări la bucată
sau fac vreo altă afacere micuţă, fascinează în mod curios pe înghiţitorii de
seriale ieftine. Ce simpatici sunt ei când nu-şi pot aminti cine a scris Faust sau spun că Einstein a scris Sonata lunii! Şi ştiţi ce-i
face atât de atrăgători? Faptul că nu se ruşinează deloc când li se spune că
sunt proşti.
Eu nu încerc să
înlocuiesc acest ideal cu cel creştin, pentru că vreau să fiu citit până la
capăt. Dar aş propune să ne întoarcem la grecii antici, care trezesc de obicei
multă admiraţie chiar şi la cei care nu ştiu nimic despre ei.
Să
luăm cea mai bună variantă a bărbatului timpurilor noastre: tânăr, cu bani,
conduce o afacere personală, unul din cei doi care se întâlnesc în lift în
reclamele la crema de ghete şi se uită cu invidie la pantofii celuilalt. Unul
din cei care, respectând recomandările psihologului său, începe întotdeauna
primul vorba. Acum să vi-l închipuiţi pe acest bărbat al vremurilor noastre
nimerit în grădina lui Pitagora, unde începătorii tac în primii trei ani. Se înţelege că bărbatul nostru, la
prima încercare de a se “pune în evidenţă”, a fost alungat de pitagoreici ca un
bădăran.
Să-l ducem, dar, pe
acest bărbat la taoişti, poate că acolo îl vor primi. Dar iată că Lao Zi nici
măcar nu-şi ridică ochii spre vorbăria noului venit, el ştie că tăcând poţi
spune toate.
L-am
dus pe urmă la Confucius, dar şi acesta, văzând cât preţ pune acest străin pe
luciul pantofilor săi, îi spune: “Înţelept este cel care, fiind îmbrăcat în
zdrenţe, poate să stea în adunarea celor îmbrăcaţi în haine scumpe, fără să se
ruşineze”. 1
N-am să continui
această călătorie, dar vă asigur că bărbatul nostru nu va fi primit în nici una
din tradiţiile popoarelor lumii. Acest ideal este un produs al secolului
nostru, care la noi a ajuns abia de zece ani. Un produs al unui continent
lipsit de tradiţie, lipsit de religie şi de cultură, continentul hamburgerelor.
Reclamele
pe care le vedem pe stradă, în ziare şi la televizor, toate te îndeamnă să fii
primul, să fii cel mai bun. Sigur că îndată apare întrebarea: cum să fie toţi
“primul”? În tradiţiile tuturor popoarelor pentru a deveni “primul” e nevoie de
multă osteneală, trebuie să te umpli de virtuţi. Acum însă e mult mai simplu.
Vrei să fii primul? Nici o problemă, cumpără bateriile Duracell şi fumează Kent, dar dacă nu-ţi ajung
banii, cel puţin uită-te la una din emisiunile Pro TV, toate îţi vor spune că
eşti primul!
Nouă, românilor,
această psihologie ne este foarte bine cunoscută de la ţigăncile din stradă.
Numai acestea, pentru a te capta, încep să-ţi “ghicească” tot felul de blonde
care se ţin de tine, că ai mulţi duşmani şi că o să-ţi vină nişte bani din
străinătate. Numai că dacă refuzi să le dai bani, rămâi aceeaşi “cioară borâtă”
care ai fost mai înainte.
Toate
aceste laude ale timpului nostru noi le primim numai dacă cumpărăm produsul
reclamat, altminteri, rămânem aceeaşi români nespălaţi care am fost până la
instalarea Pro TV-ului. Sigur că este o traumă psihologică foarte puternică.
Eşti
gras? Bea Fanta şi toate fetele vor fi în cap după
tine! Eşti pipernicit şi colegii de clasă îţi dau şuturi în fund când te văd?
Nu-i nimic, dă-te cu after shave Gillete “pentru bărbaţi puternici”! Eşti o
fire enervantă şi de aceea nu ai nici un prieten? Încearcă “sensul adevăratei
prietenii” cumpărând un pachet de Royale!
Acum,
vă propun să înţelegem de unde această luptă cu “timiditatea” şi cu reziduurile
comuniste în noile programe şcolare şi în tot ce vedem şi auzim. Cum alt fel
s-ar fi putut vinde unei femei normale din România cizmele acelea lungi, care
nouă ne aduc aminte de pescarii din deltă, scumpe cât o vacă? Sau cum s-ar fi
vândut nişte hamburgeri de plastilină la preţul pe care poţi să-ţi cumperi un
pui, dacă nu s-ar fi afişat mai înainte panouri pe stradă cu portretul unei
tinere femei sub care scrie: “Eu să spăl şi să calc”? “Eu să mă mulţumesc cu
puţin?” “Eu să fiu devreme acasă?”
Societatea
de azi creşte o generaţie de cumpărători: cumpărători de haine, cumpărători de
computere, cumpărători de cărţi, cumpărători de contraceptive. E nevoie de
multă atenţie pentru a nu ne transforma într-un robot comercial, care cumpără
fără discreţie lucruri de care nu are nevoie. Dar mai ales să fim atenţi să nu
plătim pentru aceste lucruri de nimic cu propriile noastre virtuţi, cu propria,
adevărata noastră demnitate.
Pentru
a-şi vinde marfa, casele de modă şi cosmetică au lansat complexul fetei fără prieten.
Vârsta de la care o copilă trebuie să simtă acest complex scade în raport cu
setea de bani a producătorilor, aşa încât, fără exagerare, îl poţi găsi şi la
fetiţele de grădiniţă, deşi, spun unii, într-o formă nevinovată. Aceste mărfuri
s-ar fi vândut în proporţie mică, mă refer în special la lenjeria intimă,
ciorapi, bluziţe, fustiţe, fiind, clar, nişte unelte
de specialitate, însă, odată cu lansarea acestui complex al fetei fără prieten,
ele se vând bine şi în rândurile copilelor care încă mai au de susţinut
examenul de capacitate.
Deoarece, la această
vârstă, e normal ca fetele să nu dispună de atâta bănet (deşi unele, ce-i
drept, îi dobândesc singure, folosind cu îndemânare uneltele pomenite mai sus),
s-a inventat un complex şi pentru părinţii care sar cu banul, complexul părinţilor încuiaţi la
minte. De obicei, aceştia
sunt nişte părinţi răi, care nu-şi lasă propriii copii să-şi trăiască viaţa.
Dar
cel mai interesant este când vânzătorii de mărfuri stranii ţin predici
religioase. Aceste predici ajung la inima tuturor tinerilor mai degrabă decât
cele ale Apostolului Pavel: “Dumnezeu ne-a creat atât de minunaţi, El ne-a
făcut bărbat şi femeie şi a sădit în noi
atracţia unii către alţii. El ne-a poruncit să ne iubim - Dumnezeu Însuşi este
Dragoste! Iubiţi-vă, dar, cât sunteţi tineri, cumpărând prezervativele cutare
şi contraceptivele cutare. Şi, ca dragostea voastră să nu se stingă niciodată,
cumpără-i iubitei tale această trusă de machiaj. Începe chiar acum, tinereţea
nu ţine veşnic...”
De
fapt, lucrurile stau puţin altfel, firea ne-o spune. Deşi pofta a biruit şi a
luat locul minţii, totuşi ne dăm seama că nu-i chiar bine ceea ce facem. Alt
fel, de unde panica studentei căreia i s-a spus, pe neprins de veste, că i-au
venit părinţii şi sunt pe coridor, iar în patul ei nestrâns mai este cineva?
Dar şi mai expresivă este ruşinea de a se întâlni fata cu părinţii băiatului şi
invers. Dacă nu-i nimic rău în ceea ce faceţi,
de ce vă ruşinaţi? Când a fost să se săvârşească păcatul, pofta a alungat
ruşinea, iar când vine timpul să mărturisim, ruşinea se îmbăţoşează.
Poetul
Esop, care nu reprezintă tradiţia Biblică, are o fabulă extraordinară despre
ruşine: Zeus, când făcu oamenii, rândui în fiecare
felurite înclinaţii, dar uită să le dăruie tocmai Ruşinea. Şi nemaiavând pe
unde să o aşeze, îi porunci să intre prin dos. Ruşinea se supără şi se
împotrivi. Dar Zeus îşi susţinu cu tărie porunca şi Ruşinea zise: “Intru prin dos dacă n-o să intre şi Eros prin
acelaşi loc; dacă va intra el, eu voi ieşi”. Din această privinţă, toţi
desfrânaţii sunt neruşinaţi (“Zeus
şi Ruşinea”).
Intenţionat
am pomenit, şi acum şi mai sus, tradiţiile altor popoare şi credinţe, pentru a
nu mă face un apologet nesuferit al creştinismului. Virtuţile umane au fost şi
rămân aceleaşi în toate timpurile şi la toate popoarele, ele sunt: modestia,
blândeţea, înţelepciunea, dragostea, care niciodată nu cade. I Corinteni 13, 8
Ceea
ce ne călăuzeşte spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimentul ruşinii,
care, după părerea Sf. Părinţi este glasul Duhului Sfânt din noi. Ruşinea nu
este prezentă la copii, atâta timp cât aceştia se află în starea de inocenţă
fericită, care este dincolo de virtute. Ea apare însă odată cu primele mişcări
spre păcat, când copilul află ce este binele şi răul.
Fetiţa
care până mai ieri îţi sărea în braţe când te vedea, după ce a văzut un film cu
triunghi roşu, roşeşte şi devine foarte tăcută. Această ruşine este ceea ce o
opreşte să ajungă la păcat, odată cu vârsta, numai dacă nu se va potrivi
emisiunilor care o îndeamnă să-şi “învingă” timiditatea. Această ruşine ar fi
salvat-o şi de alte situaţii jenante şi, de ce nu, tragice, redând-o nevătămată
viitoarei sale familii, copiilor şi soţului. Ruşinea
femeii opreşte ruşinea, spunea unul din Părinţii pustiei.
Ruşinea
este starea tuturor oamenilor de după cădere. Atunci când noi ne împotrivim
ruşinii, pentru a săvârşi păcatul, noi ne împotrivim glasului lui Dumnezeu care umblă în răcoarea serii şi strigă: Adame, unde eşti? Facere 3, 9
Noi
toţi am moştenit această fire, şi cei care cred în Dumnezeu şi cei care nu
cred. Dacă vreţi, aceasta este o dovadă că Dumnezeu există, că Biblia este
adevărată. Urmăriţi aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii în
oraşe. Minunaţi-vă de timiditatea lor de care râd prezentatorii de la Pro TV.
Minunaţi-vă de roşeaţa din obraji atunci când îşi cumpără un pachet de ţigări
într-un bar aglomerat. Minunaţi-vă de modestia cu care stau pe tuşă în discotecile barbare, aşteptând să vină
un blues ca să-şi invite la dans fata de care s-au îndrăgostit.
V-aţi
întrebat vreodată de ce se sting luminile în discoteci şi de ce aceşti tineri
se ruşinează să danseze? V-aţi întrebat de ce adolescentele se închid în cameră
şi se învaţă una pe alta acele mişcări nefireşti? V-aţi întrebat de ce
studentele din anul I nu se dau scoase din cameră atunci când îşi vopsesc
pentru prima oară părul sau îşi schimbă freza? Poate pentru că sunt încă nişte
biete copile, care n-ar fi făcut asta niciodată, dacă nu ar fi cerut-o timpul.
Tânărul
trăieşte numaidecât acest conflict: pe de o parte, toţi îi spun că aceasta este
bine, pe de alta, el simte o puternică împotrivire în adâncul fiinţei sale, pe
care nu o poate explica. Glasul lăuntric îi spune că e o neghiobie ca o mulţime
de oameni să se adune într-o hală mare şi să se mişte unul în faţa altuia, pe
de altă parte, asta-i provoacă plăcere. Atunci, pentru a le împăca pe amândouă,
se sting luminile în discoteci, iar cei începătoricu totul se ameţesc cu vin ca
să alunge senzaţia penibilă. Rămâne doar plăcerea aceea înfricoşătoare, goală.
Începătorii, săvârşesc
păcatul cu lumina stinsă. Ei nu numai că se ruşinează unul de altul, dar, fără
să-nţeleagă, se ruşinează de blândeţea omniprezentă a Ziditorului. Obiceiul de
a stinge lumina ni se trage de la Adam, acesta, îndată după săvârşirea
păcatului, a fugit să se ascundă la umbra unei tufe din Grădina Raiului. De
atunci noi repetăm gestul bietului Adam.
Noaptea
se săvârşesc furturile, violurile, e vremea prielnică pentru păcat. Tot noaptea
a ieşit şi Iuda de la Cina cea de Taină ca să-L vândă pe Iisus, după cum ne
descrie Evanghelsitul Ioan: Deci,
după ce a luat acela bucăţica de pâne, a ieşit numaidecât. Şi era noapte. Ioan 13, 30 Iuda, mergând să-l vândă pe Iisus, ţinea în
mână bucăţica de pâine pe care Acesta i-o întinse la masă. Ca să înţelegem
frumuseţea acestui gest, trebuie să ştim că în tradiţia iudaică gazda întindea
prima bucăţică oaspetelui celui mai iubit. Asta a vrut să arate şi Hristos când i-a întins bucăţica
lui Iuda, cu atât mai mult că aceasta nu era o pâine simplă, ci pâinea
euharistică, adică însuşi Sfântul Trup al lui Hristos care S-a jertfit pentru
toţi, inclusiv şi pentru Iuda. Insistând asupra acestui amănunt, Sf. Ioan ne atrage atenţia asupra gradului
mare de neruşinare a lui Iuda, la care a ajuns din cauza patimei.
Lupta cu ruşinea este
lupta cu noi înşine. Să nu ne închipuim că dacă rămânem fără un picior sau fără
ochi ne numim handicapaţi, iar dacă lăsăm să ni se distrugă unul din
sentimentele de bază ale fiinţei noastre ne vom numi atlanţi. Tot handicapaţi
ne vom numi, dar nişte handicapaţi monstruoşi, de care nu va mai vrea nimeni să
îngrijească.
Este
înfiorător că această luptă cu ruşinea le reuşeşte celor care o poartă. Dacă-mi
îngăduiţi să mă exprim mai exact, celui care o poartă. Să ştiţi că este cu
putinţă să învingem ruşinea şi odată cu ea orice urmă a chipului lui Dumnezeu
care este în noi. E nevoie, ce-i drept, de ceva efort, dar nu e imposibil. Noi
avem puterea şi libertatea de a ne transforma în nişte monştri care îşi
sfârtecă cu răceală propriii copii în numele unei absurde izbăviri de complexe.
Pentru
cei care au căpătat obiceiul de a lupta cu ruşinea, există totuşi o
posibilitate de a şi-l satisface. Luptaţi cu ruşinea pe care o simţim atunci
când nu reuşim să părem ceea ce am fi vrut în faţa celorlalţi, aceasta este o
ruşine păcătoasă, izvorâtă din mândrie. Luptaţi cu ruşinea care ne vine atunci
când trebuie să mergem la duhovnic să ne mărturisim păcatele de care nu ne-am
ruşinat când le făceam. Luptaţi cu ruşinea veninoasă care ne sufocă atunci când
trebuie să spunem celuilalt: “iartă-mă, n-am avut dreptate”.
În rest, lăsaţi ruşinea
să vă şoptească cele ce aveţi să faceţi, şi aşa veţi scăpa de ruşine.
În
ce priveşte complexele, acestea sunt faptele şi gândurile tainice care ne cresc
pe faţă şi pe ochi, oricât nu ne-am lupta cu ele. Cum vrei să n-ai complexe
dacă te masturbezi, te aprinzi de poftă când vorbeşti cu o fată, eşti zgârcit
şi vrei să pari mai mare decât eşti? Lasă-te de acestea şi vei scăpa de complexe.
Fă faptele luminii, că Lumina
a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru
că faptele lor erau rele. Că oricine face fapte rele urăşte Lumina şi nu vine
la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vadă. Dar cel care lucrează adevărul
vine la Lumină, ca să se arate faptele lui. Ioan 3, 19-20
Să lepădăm dar lucrurile
întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca
ziua. Romani 13, 12-13
E cam greu, ce să faci?
Lumea toată se transformă într-o discotecă cosmică. Luminile sunt stinse. Totul
este gata. În întuneric, un glas cunoscut ne strigă pe nume.
Savatie Bastovoi, Intre Freud si Hristos